Conacul Perticari-Davila
Ridicat de profesorul de scrimă al lui Carol al II-lea
Cuvânt de început
În comuna Izvoru, jud. Argeș se află acest conac impunător ce se află în prezent fix în centrul localitații într-un parc imens de vreo 25ha plin de stejari și alți arbori seculari. Este proprietate privată și se regăsește pe lista monumentelor istorice.
Date istorice
Castelul a aparținut generalului de artilerie Ioan Perticari, aghiotant al regelui Carol I, și soției sale Elena Davila, fiica lui Carol Davila și sora dramaturgului Alexandru Davila.
Domeniul Perticari e pomenit și-n romanul „Răscoala”, pe la început, când lui Titu Herdelea, într-o plimbare cu trăsura pe dealurile moșiei, i se arăta în zare „acoperișul roșu al castelului de la Izvoru”. Romanul se bazează pe fapte reale, moșia pe care se brodează narațiunea și unde a avut loc o răscoală fiind la vreo 12 km de Izvoru. De unde să știe ardeleanul Liviu Rebreanu din Tîrlișua despre existența acestui amărât colț de țară numit Babaroaga, de a putut descrie cu atâtea detalii evenimentul din 1907? Marele scriitor își cumpărase o casă la Valea Mare, lângă Pitești și a fost adesea oaspete al castelului de la Izvoru, unde ecourile răscoalei au dăinuit mulți ani, fiind evocat la șuetele boierilor ca un mare eveniment petrecut într-un loc unde nu se întâmplase nimic de decenii.
Povestea acestui castel și, mai ales, genealogia și încrengăturile de familie ale personalităților care au trecut pe aici sunt demne de un scenariu de film serial. Dacă aș avea talent pentru așa ceva, l-aș scrie dintr-o respirație…
Moșia din Izvoru e atestată pe la 1707, printr-un hrisov brâncovenesc, povestea-i lungă…
Pe la sfârșitul secolului XIX a ajuns în proprietatea familiei boierești Petricari. Un membru al acesteia, Ioan (Jean) Petricari (1851 – 1919), militar de carieră, absolvent al Politehnicii din Paris și apoi al Școlii de Artilerie Fointainebleau, este un om care a făcut istorie, chiar dacă manualele îl ignoră. Regele Carol I l-a remarcat în Războiul de Independență, pe când Ioan Perticari era locotenent de artilerie, și avea să-l avanseze până la gradul de general, luându-l și aghiotant al său până în 1885. Carol I l-a după ce a reușit să scufunde, cu bateria sa „Elisabeta”, monitorul turcesc „Podgoriţa” în timpul Războiului de Independență.
În 1887, generalul Perticari se căsătorește cu Elena Davila, al doilea copil din cei patru ai lui Carol Davila și Ana Racoviță-Golescu. Carol Davila a fost erou al Războiului de Independență și fondatorul sistemului de sănătate în Țările Române.
În 1902, generalul Jean Petricari se retrage din funcția de comandant al Arsenalului Armatei și împreună cu soția sa se stabilesc la Izvoru, unde încep construcția „castelului mare” și a „castelului mic”, destinat oaspeților. Parcul domeniului se amenajează după planurile unui arhitect peisagist francez, celebru în epocă, Edouard Redont.
În paralel, prin grija familiei Perticari, în sat se construiește o baie comunală și se întemeiază primul spital gratuit din mediul rural din Țările Române. În acel spital, care a rezistat până în anii '70, existau asemenea condiții încât în blocul operator se realizau operații chirurgicale până la o dificultate medie. Pe atunci nu exista isteria spitalelor regionale (la care țăranii nu vor putea ajunge niciodată, din cauza distanțelor și a prețurilor), ci dimpotrivă, concepția lui Carol Davila, creatorul sistemului sanitar românesc, era să construiască spitale și ambulatorii zonale, accesibile locuitorilor de pe o rază medie a distanței.
Din documente ale arhivei castelului publicate în timp de Arhivele Naționale din Argeș rezultă destule informații interesante despre acele locuri. În vremea generalului Perticari şi a soţiei sale Elena, domeniul şi conacul de la Izvoru au atins o mare strălucire, numărându-se printre locurile alese ale protipendadei româneşti.
Elena Davila-Perticari era o femeie frumoasă, un om erudit, cu educație aleasă și o minte strălucită. A studiat la Stuttgart, urmând cursurile Facultăţii de Geografie şi ale Facultăţii de Medicină. A fost domnişoară de onoare a Reginei Elisabeta şi doamnă de onoare a Reginei Maria, făcând parte din anturajul acesteia, alături de Martha Bibescu, Maria Cantacuzino și alte doamne din înalta societate. Elena Davila a scris „Amintiri din copilărie” şi „Povestea vieţii mele”, volume autobiografice de referinţă pentru viaţa de la curtea regală a României.
Ioan și Elena Perticari-Davila sunt aleși drept educatori pentru Carol II-lea și sora acestuia, principesa Elisabeta. Multe dintre lecțiile bătrânului general de mânuire a armelor și cele de etichetă ale doamnei sale au avut loc la Izvoru, unde își petreceau o parte din timp primii născuți ai Mariei și lui Ferdinand. Jean Perticari a fost profesor de scrimă pentru Carol al II-lea.
În 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, generalul Ioan Petricari este desemnat ofițer de legătură cu Marele Cartier General Italian. Prinde finalul războiului și Marea Unire, dar moare în 1919.
După moartea lui, Elena rămâne să administreze domeniul și averea soțului său. Ea se dedică actelor caritabile în mediul rural, ridicând la Izvoru un monument dedicat eroilor, o școală de arte și meserii pentru comunitatea locală, două școli și două grădinițe. În perioada celui de-al doilea război mondial, domeniul de la Izvoru adăpostește refugiați din Basarabia.
În 1948, domeniul se naționalizează.
Puseele revoluționare ale distrugerii n-au lipsit nici atunci. „Să dărâmăm castelul și să-l împărțim cărămidă cu cărămidă, pentru că asta înseamnă comunismul!”, strigau agitatorii locali, vestitori ai zorilor noi comuniste. Cam așa se striga și în decembrie 1989 despre Casa Poporului, de data asta nu în numele comunismului, ci al democrației…
În frenezia naționalizării, când unii și-au tras câte-un glonț în cap, iar alții jubilau că le-a venit rândul să se îmbogățească, la Izvoru s-au găsit câțiva oameni înțelepți și cu autoritate față de înfierbântații de pe ulițe, care au potolit spiritele convingând că așezămintele Perticarilor nu trebuie distruse, întrucât ele pot căpăta altă destinație, folositoare tuturor. Castelul a fost salvat, iar pe domeniul Perticari s-a creat un IAS care a ținut în viață și castelul. Ceea ce s-a reușit în 1948 – blocarea tentativelor de dărâmare – nu s-a mai reușit, însă, după 1990. În anii de după revoluție, castelul de la Izvoru a fost cuprins și el de vâlvătaia distrugerilor ce se întinsese în toată țara.
Elena și Jean Perticari n-au avut copii.
Au înfiat o fetiță, născută în ianuarie 1908, pe nume Ioana. Fetița ar fi fost găsită de generalul Perticari pe când se plimba cu șareta la hotarul câmpului, într-un frumos coș împletit și în straie curate, dar folclorul local spune că el nu era deloc străin de venirea pe lume a copilului. Elena a acceptat, însă, cu înțelepciune povestea despre „pruncul găsit pe câmp” și a acceptat înfierea fetiței pe care a crescut-o și educat-o ca pe un copil natural al său.
Ajunsă la 19 ani, Ioana Perticari s-a căsătorit în 1927 cu Matei Ghika Cantacuzino, nepot de bunic al lui Ion Ghica, unul dintre cele mai complexe și histrionice personaje ale istoriei naționale: scriitor, economist, diplomat, om politic, bey (guvernator) al insulei Samos pus de turci, de 5 ori prim-ministru (al României în trei rânduri și câte o dată în fiecare principat), ministru al Afacerilor Străine, preşedinte al Academiei Române etc, etc.. Ion Ghica a avut 10 copii, al 9-le se chema Nicolae. Matei Ghika, ginerele Ioanei Perticari Davila, era copilul acestuia. Ioana Perticari a divorțat de Matei Ghika la câțiva ani după căsătorie. Au avut doi copii, Ioana Ghika (1929-2005) și Irina Ghika (n.1930). Tatăl fetelor, Matei, a fost și primar al comunei Izvoru, pe când locuia cu familia la castelul soacrei sale Elena Davila.
Matei Ghika a fost un personaj pitoresc. Se născuse în 1906 la Florești, în castelul Micul Trianon, proprietate a familiei, și a murit în 1988 în Venezuela. Ofițer și aviator de de mare performanță, Matei Ghika a stabilit în 1938 un record național la timp de zbor, de 24 ore și 21 minute. După divorțul de Ioana, s-a mai căsătorit încă de patru ori.
În timpul războiului era încadrat în escadrila de bombardiere aflată la Ianca, având misiunea să bombardeze pozițiile sovietice din nordul Moldovei. De la acea bază militară, Matei Ghika Cantacuzino a reușit să dezerteze cu avion cu tot, în iunie 1944, scoțându-i din țară pe Max Auschnitt și alți doi pasageri importanți, pe care i-a dus cu bombardierul său până în Cipru. Povestea acestei prime evadări a lui Auschnitt este demnă de un film de aventuri și se găsește documenată în arhivele CNSAS. La 14 iulie 1944, Curtea Marţială a Armatei a 3-a l-a condamnat pe Matei Ghika Cantacuzino „la moarte şi la degradare militară, confiscarea averii şi 10.000 lei cheltuieli de judecată pentru dezertare la inamic”.
În august, însă, se schimbă situația odată cu întoarcerea armelor. Dezertorii aveau să fie priviți ca eroi. Procesul lui Matei Ghika s-a rejudecat rapid, în octombrie, iar aviatorul-fost dezertor a fost achitat. Ceva în genul proceselor cu dus-întors ale lui Pacepa. În 1945 s-a reîntors și fugarul Auschnitt, dar acesta, văzând încotro se-ndreaptă politica, și-a încheiat socotelile, a luat registrele cu averea lăsată și a plecat definitiv din țară în 1946. A murit în SUA, în 1959.
Matei Ghika n-a rămas mai prejos și a reușit o a doua evadare în toamna anului 1946, tot la manșa unui bombardier militar de același tip ca prima dată și tot după un scenariu policier ce depășește imaginația Hollywoodului. De data asta i-a săltat la bord pe Mihail Fărcășanu, liderul tineretului liberal, pe soția acestuia, Pia, fiica poetului Ion Pillat, ea însăşi viitoare scriitoare şi pe Vintilă V. Brătianu, fost pilot de vânătoare pe frontul antisovietic, mai cunoscut ca fiu al fostului lider liberal şi prim-ministru al României, Vintilă I.C. Brătianu. Survolând Iugoslavia lui Tito, piloţii comunişti sârbi, ridicaţi la alarmă, au deschis focul asupra avionului pilotat de Ghika şi, spun unele surse, l-au atins şi au fost cât pe ce să-l doboare. Norocul l-a ajutat şi de data aceasta pe aviatorul român care a reuşit să iasă cu bine deasupra Mării Adriatice, apoi să aterizeze la Bari.
Câţiva ani, Matei Ghika a rămas în Europa, pe la jumătatea anilor ’50 se afla la Paris, unde conducea un grup anticomunist al emigraţiei române. Apoi, s-a mutat când în S.U.A., când în Canada, după care s-a dus în America de Sus, în Venezuela, unde a încetat din viață în 1988.
Soția lui Matei Ghika Cantacuzino, Ioana Perticari, a murit în 2004. Fiica ei și a lui Matei, deci nepoata Elenei Davila, Irina Ghika Cantacuzino, a venit la Izvoru în 2017, pe când avea 87 de ani. A participat la inaugurarea unei agroferme ce pâlpâie pe terenul din jurul castelului, atâta cât s-au îndurat autoritățile române să-i mai retrocedeze. Restul averii, pădurea și suprafețele agricole roditoare de pe dealurile unde se plimba Titu Herdelea au ajuns sub stăpânirea unuia dintre pirații afacerilor imobiliare din Argeș.
Un exemplu despre cum am reușit să ne batem joc – nu numai de foștii proprietari, ci de noi înșine, în cele din urmă – îl reprezintă situația de pomină în care s-a derulat timp de vreo două decenii așa-zisa retrocedare a averii familiei Ioan și Elena Davila-Perticari. Moștenitoarea directă, Irina Ghika Cantacuzino, fata Ioanei și-a lui Matei, a fost căsătorită cu politicianul francez Xavier Deniau, fratele mai mare al academicianului, europarlamentarului, deputatului, jurnalistului și fostului ministru Jean-Francois Deniau, o personalitate cu totul excepțională a Franței.
Xavier Deniau a fost timp de 38 de ani deputat în Adunarea Națională a Franței și primar la Escrignelles, pe valea Loarei, timp de 36 de ani (în Franța cele două calității nefiind incompatibile). A fost secretar de stat sub președinția lui Georges Pompidou, secretar general al Francophoniei, membru al delegației franceze la ONU și, apoi la NATO, membru al Academiei de Științe de peste mări, membru corespondent al Academiei de Științe Morale și Politice etc etc.
Acest om și-a manifestat interesul față de soarta domeniului de la Izvoru al soacrei sale Ioana Perticari, fiind dornic să ajute la conservarea castelului. Într-o vreme, a trimis chiar niște fonduri cu care „ai noștri” au făcut ce-au vrut, iar din restul taman bine că au stricat alura castelului, trântindu-i pe exterior, de ochii lumii, o plasă de Buzău și o tencuială de ciment de parcă zideau un buncăr. Și așa a rămas…
Cuvânt de încheiere
Nu cu mult timp în urmă, în 2008 mai exact, conacul se prezenta chiar OK ținând cont de evenimentele prin care a trecut. Din păcate, ura și nepăsarea unor au distrus această bijuterie arhitecturală.
Excelenta poveste, multumesc. Am savurat fiecare cuvant.